Începând din secolul al XVII-lea, Mănăstirea Bistriţa a pus bazele unui bogat fond de manuscrise româneşti; unele cuprind texte patristice, traduse aici sau în alte centre de cultură monahală, iar altele conţin scrieri istorice, juridice, liturgice, hagiografice, ascetice şi educative.
Din patrimoniul cultural bistriţean, cele mai reprezentative manuscrise româneşti sunt:
1. Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul. Copiat de un anonim, manuscrisul aparţine primei jumătăţi a secolului al XVII-lea şi cuprinde Viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul, precum şi Omilii patristice, Rânduiala hirotoniei episcopilor şi Rugăciuni. Apartenenţa lui la fondul de manuscrise bistriţene este atestată de însemnarea: „Ştiinţă să fie: a Bistriţii iaste această sfântă carte cu Viaţa Preacuviosului Părintelui nostru Grigorie Decapolitul”, iar ulterior a fost donat comunităţii monahale de la Bolniţă, potrivit consemnării: „Această sfântă carte iaste a Bolniţei Bistriţii”.
Studiat şi publicat de Dr. Moses Gaster (1856–1939), manuscrisul datează din jurul anului 1633. Cu privire la caligrafie, este unul dintre cele mai frumoase manuscrise româneşti Mulţimea slavonismelor denotă că textul a fost tradus din slavonă de un anonim, însă avem îndreptăţirea să credem că, ostenitorul făcea parte din obştea monahală bistriţeană, interesat să ofere lucrarea spre lectura călugărilor din Mănăstire. În epoca respectivă, aici traducea din slavonă învăţatul ieromonah Mihail Moxa, fiind probabil opera sa. I. G. Sbiera, studiind mişcarea culturală şi literară a românilor din nordul Dunării, înclină să creadă că manuscrisul este anterior anului 1632. În acest caz, se poate admite că a fost copiat de mitropolitul Matei al Mirelor, a cărui admirabilă caligrafie egalează pe cea a renumiţilor săi contemporani, mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei şi mitropolitul Luca de Cipru al Ţării Româneşti.
2. Pravila. Al doilea manuscris bistriţean ca vechime, cuprinde Pravila tradusă de ieromonahu! Mihail Moxa. Intitulat: Să începem cu Dumnezeu tocmeala Sfinţilor Apostoli şi al Sfinţilor de al Şaptelea sobor, manuscrisul este autograf al traducătorului care semnează; „Moxalie Mihail”.
Pravila este o carte de drept bisericesc, alcătuită din texte juridice, anume: Constituţiile apostolice, Canoane ale Sfinţilor Părinţi, ale Sinoadelor ecumenice şi locale, precum şi din Legiuirile civile şi penale; ea tratează despre praznicele bisericeşti, slujitorii sfintelor altare, zidirea bisericilor, posturi, pravila călugărească, eretici, diferite păcate şi altele. Textul original slavon a fost donat Mănăstirii de mitropolitul Teofan III al Moldovei, când s-a stabilit aici.
Manuscrisul ieromonahului Mihail Moxa s-a păstrat în fondul de manuscrise de la Bistriţa, cum adevereşte însemnarea: „Această sfântă Pravilă este a sfintei Mănăstiri Bistriţa”; de asemenea, învăţatul Udrişte Năsturel (+1659) scria: „Această carte colectanee, proprietate a renumitei între Mănăstirile româneşti transmontane, am împrumutat-o eu, Orest Năsturel din Fiereşti, din aceeaşi Mănăstire, a Bistriţei zic, spre citire pe câtva timp; am citit-o acum până în sfârşit; nu puţin m-am îndulcit cu cititul din ea, de aceea mă şi rog, ca Dumnezeu, Dătătorul bunătăţilor, să dăruiască scriitorului iubitor de osteneală, mai ales dispuitorului, dar şi celor ce mi-au dat-o împrumut, pe urmă, încă şi nevredniciei mele păcătoase, răsplata veşnică a bunătăţilor viitoare. Amin. În zilele binecredinciosului şi prea luminatului principe, domnul Matei Basarab, în anul Domnului 1639, luna lui iunie, în 18”.
Se ştie că boierul cărturar Udrişte Năsturel vizitase Mănăstirea Bistriţa în anul 1636; atunci, probabil a luat cunoştinţă de manuscrisul Pravilei, iar acum l-a împrumutat pentru a-l citi şi, eventual, a-l recomanda mitropolitului Teofil II, pentru a fi dat la tipar. Cert este că, manuscrisul poartă două autografe ale marelui ierarh; unui, în limba slavonă: „Teofil, cu mila lui Dumnezeu, smeritul arhiepiscop şi mitropolit al întregii Ungrovlahii”, altul, în româneşte: „Teofil arhiepiscop şi mitropolit al Ungrovlahiei”, iar pe fila a doua, apostila prin care aprobă tipărirea lucrării: „Dat-am blagoslovenie la acest izvod să se tipărească”. Deci, este exemplarul după care s-a tipărit, în anul 1640, Pravila de la Govora, devenită „ghidul juridic” al slujitorilor bisericeşti pentru reglementarea tuturor diferendelor morale şi civile din viaţa credincioşilor.
Paternitatea manuscrisului o confirmă meşterul tipograf, prin cuvintele: „Această carte a prescris-o de pe slavonă în limba românească Mihail Moxalie şi, după aceea, din ordinul şi cu cheltuiala prealuminatului domn Io Matei Basarab voievod; şi cu binecuvântarea Preasfinţitului arhiepiscop, chir Teofil mitropolit a toată Tara Ungrovlahiei, m-am ostenit cu aceasta, eu ieromonahul Ştefan Ohrideanul, şi am tipărit noi această carte”.
3. Viaţa Cuvioşilor Părinţi Varlaam şi Ioasaf. Copiat în anul 1671, manuscrisul are următorul titlu: Traiul şi viaţa preacuvioşilor părinţilor noştri Varlaam şi Ioasaf, scrisă de Prea Cuviosul Părintele nostru Ioan Damaschin pentru folosul sufletesc Iar acum, din limba slavonească întoarsă fu pe româneşte de mult păcătosul robul lui Hristos Udrişte Năsturel din Fiereşti, al doilea logofăt, în anul de la facerea lumii 7157”.
Roman educativ, cu pronunţat caracter ascetic, a cunoscut de-a lungul Evului Mediu o foarte mare răspândire prin toate ţările Europei, fiind citit cu pasiune, atât de monahi cât şi de laici. Subiectul aparţine lumii indiene, din ţinutul Kapilavastru, unde trăia regele Suddhodanah cu fiul său Siddhârta. În relatarea romanţată, regele devine Avenir, iar fiul său, Budâsaf, iar prin grafia arabă preschimbat în Iudâsaf, adică Ioasaf, care nu este altul decât Buddha. Întâlnind pe marele ascet Varlaam, prinţul devine propovăduitorul cumpătării care duce la Nirvana, la starea de nepătimire.
Studiind acest roman celebru, mulţi istorici şi filologi au ajuns la concluzia că a fost scris în limba pehlevită sau mediopersană Din mediul indian, ajunge la Ierusalim, fiind adus de un călugăr nestorian; prin secolele VII–VIII este tradus în limba arabă, iar în jurul anului 730, în limba greacă de Sfântul Ioan Damaschin (+749) Acest ilustru părinte al Ortodoxiei fusese consilier al califilor arabi din Damasc până în 718 când, datorită persecuţiilor dezlănţuite împotriva creştinilor de Omar ibn Abdul-Aziz (717–720), renunţă şi se retrage în Mănăstirea Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Deci, cultura şi înclinaţiile spirituale i-au permis să traducă romanul în limba de cea mai mare circulaţie din epoca respectivă.
Romanul Varlaam şi Ioasaf, cum este îndeobşte cunoscut, prin secolul al XI-lea a fost tradus din greceşte în slava medio-bulgară de slavii din sudul Dunării. De acolo, în secolul al XIV-lea pătrunde în ţara noastră, păstrându-se unele copii din secolul următor la mănăstirile Neamţ şi Noul Neamţ. Iniţial, a circulat în limba slavă, iar în anul 1649, sub influenţa curentului de îmbogăţire a limbii naţionale cu opere căutate de un număr tot mai mare de cititori, lucrarea este tradusă în româneşte de logofătul Udrişte Năsturel. Deci, primul manuscris, datat precis, este acesta păstrat în Mănăstirea Bistriţa, deşi n-a fost copiat aici. Dintr-un autograf slavon al caligrafului, aflăm că „s-a scris această carte în zilele lui Io Antonie voievod, fiind cursul anilor 7179, cu cheltuiala lui Petroniu, arhimandritul Tismenei”, al cărei egumen a fost între anii 1669–1672, iar în 1677 este menţionat în fruntea obştei monahale de la Bistriţa. Credem că, venind aici, a adus şi manuscrisul, proprietate personală, cum atestă următorul autograf: „A lui Petronie, arhimandritul ot Tismana, această sfântă carte”; apoi, devine „a Mănăstirii Bistriţa”, potrivit altei însemnări.
Ilarion egumenul Bistriţei, fiind ales episcop al Râmnicului, ia cu sine manuscrisul, specificând că: „Această sfântă carte, întru care este viaţa Sfântului Varlaam şi Ioasaf, este a lui Ilarion, episcopul Râmnicului”. În anul 1743, se găsea la Mănăstirea Hurezi, cum notează un copist: „Scris-am eu, Radu copilul ot Runc, când am fost chiliaş la Hurezi. Februarie 15, 7251”, apoi revine iarăşi la Bistriţa unde, economul Mănăstirii, monahul Teodorit Zăgănescu, la 5 aprilie 1844, notează pe filele manuscrisului unele date autobiografice.
4. Viaţa Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului. Din anul 1682, se păstrează manuscrisul copiat de ieromonahul Ioan; format în obştea bistriţeană; cult şi cu viaţă aleasă, ocupă funcţia de eclesiarh, care îi permite accesul la întreg fondul de manuscrise. De aici, trece la egumenia Schitului Trivale din Piteşti.
Manuscrisul cuprinde: Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale părintele nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului, care a strălucit între multe patimi şi ispite, în Ţarigrad şi Ţara Muntenească, scrisă de chir Gavriil Protul, adică mai marele Sfetagorei; Pisania Mănăstirii Argeşului; Cuvânt de învăţătură al bunului creştin domn Neagoe voievod, domnul Ungrovlahiei către două slugi credincioase ale sale şi dragi, carele se lepădară de lume şi se deteră vieţii călugăreşti, iar în final, Câteva învăţături monahale.
Pe o filă a manuscrisului, autorul notează: „Să se ştie că, această carte, m-am ostenit eu, mult păcătosul robul Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Ioan ieromonah ot Bistriţa, de o am scris când am fost egumen la Schitul părintelui Varlaam mitropolitul, care Schit se cheamă Trivale, de lângă Piteşti, domnind prea bunul şi prea creştinul domn a toată Ţara Românească Io Şerban voievod, şi mitropolitul chir Teodosie. Noiembrie 4 dni, vă tecenie leta 7191. Şi o am dat sfintei Mănăstiri Bistriţa”. Intrat în fondul de manuscrise, i s-a aplicat pecetea în fum al sfântului locaş, cu specificarea: „A Mănăstirii Bistriţa”.
În anul 1883, manuscrisul a fost achiziţionat de mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu (1875–1902) care îl tipăreşte, potrivit autografului: „Acest vechi manuscript, devenind proprietatea subsemnatului, l-am tipărit îndoit: cu slova cum este scris şi cu litere latine, cum se scrie astăzi, şi l-am afierosit Academiei Române din Bucureşti, în 15 decembrie, anul 1888. Iosif mitr(opolitul) Moldovei”.
5. Teologia Polemică. Manuscrisul intitulat convenţional „Teologia Polemică” datează din anul 1682 şi poartă semnătura învăţatului ieromonah Ştefan de la Cozia, care va conduce Mănăstirea Bistriţa 38 de ani. Titlul complet cuprinde istoria manuscrisului, motiv pentru care îl reproducem integral: Alfavita pentru învăţătura şi întoarcerea a mulţi eretici necredincioşi către catoliceasca credinţă, de credincioşii cei drepţi scrisă, în Cernihov, în tipografia preasfinţitului în Dumnezeu părinte, Sfinţiei Sale Lazăr Baranovici, pravoslavnicului arhiepiscop al Cernihovului şi al Novgorodului şi al tot Severul sau al Miezinopţii, cu blagoslovenia preacinstitului în Dumnezeu părinte Ioanichie Galeatovschi, arhimandritul de Cernihov, de Eleţca, întâi acum de nou urzită şi pe limba leşească lumii dată în anul de la Domnul nostru Iisus Hristos 1681, în luna iunie, 23 de zi le. După aceea, la al doilea an scrisă şi tălmăcită, mutându-se din limba leşească şi pe limba noastră moldovenească sau românească, leat 1682, decembrie 20, iar de la faptul lumii leat 7191. Că face parte dintre manuscrisele bistriţene, dovedesc numeroase autografe, ca: „A sfintei Mănăstiri Bistriţa este această carte”, sau: „A Mănăstirii Bistriţa. Ştefan ieromonahul, având şi pecetea inelară în fum cu hramul Mănăstirii şi iniţialele STFN, adică Şt(e)f(a)n.
6. Dioptra care se cheamă oglindă. Datând din anul 1688, manuscrisul a fost copiat în Moldova, potrivit unui autograf al copistului, în limba slavonă, care atestă că: „Această carte ce se cheamă greceşte Dioptra, slavoneşte Zărţalo, româneşte Oglindă, a scris-o mult păcătosul şi nepriceputul ieromonah Silvestru din Ţara Moldovei, în zilele binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Io Şerban voievod, în anul 7196, luna martie 20 zile, crugul soarelui 28, al lunii 14, numărul anilor 7”. Donată Mănăstirii Bistriţa, cum arată însemnarea: „Dată sfintei Mănăstiri Bistriţa. Hramul Uspenii Bogorodiţei”, nu se cunoaşte numele donatorului.
Probabil, manuscrisul a fost achiziţionat de ieromonahul Ştefan, când ocupa funcţia de mare eclesiarh al Mitropoliei din Bucureşti, de unde l-a adus aici, semnându-l „Ştefan ieromonah, egumen ot Bistriţa”, fapt ce denotă că făcea parte dintre manuscrisele sale. Cert este ca, în anul 1767 era tot în fondul bistriţean, cum denotă însemnarea lui Constantin Runcanu din Obârşia Jaleşului: „Şi am scris eu, care mai la vale mă voi iscăli, în zilele prealuminatului nostru domn Io Alexandru Scarlat Ghica voievod, când a fost Sfinţia Sa părintele arhimandrit, egumenul sfintei Mănăstiri Bistriţa, Chiriu chir Mihailos to Giorgiov, la leatul de la zidirea lumii până acum 7275, iar de la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până acum 1767, martie 14 dni. Constandin Runcanu, sud Gorj”.
7. Viaţa Preacuviosului Părintelui nostru Nifon. Copiat în Mănăstirea Brâncoveni, la anul 1691, manuscrisul este opera monahului Nicolae care, la sfârşitul lucrării, adresează următoarea Predoslovie către cititori, anume: „Această sfântă cărticea care se cheamă Jitia Preacuviosului Părintelui nostru Nifon, muncit-am de o am scris eu, mult păcătosul şi dintre monahi mai mic decât toţi, Nicolae din sfânta Mănăstire Brâncoveni, însă scoasă după izvodul părintelui Anania ieromonahul, stareţul meu, tălmăcindu-se de Sfinţia Sa, din limba slavonească pe limba românească. Şi s-a scris din porunca cinstitului şi preacuviosului părintelui nostru Chiriu chir Paisie arhimandritul, care a fost egumen sfintei Mănăstiri Bistriţa, iar acum, din mila lui Dumnezeu şi porunca prealuminatului şi slăvitului Măriei Sale domnului nostru Io Constantin Basarab voievod, se află năstavnic la sfânta Mănăstire a Măriei Sale cea nouă, ce se cheamă Hurezi, unde se slăveşte sfântul hram al Sfinţilor şi de Dumnezeu încununaţi Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena. Drept aceea, mă rog dumneavoastră, cinstiţilor ctitori, ştiu că multe greşeale veţi afla pe urma acestei cărticea, ce cu duhul blândeţelor să îndreptaţi şi să pliniţi. Iar pe mine, ticălosul i mnogogreşnâi (= şi mult păcătosul), carele am scris, să nu mă blestemaţi; că n-au scris Duhul Sfânt sau înger, ci duhul mâhnirii şi mână de ţărână păcătoasă, ca şi cuviinţele voastre să vă spodoliţi a auzi acel glas zicând: Veniţi blagosloviţii Părintelui Meu de moşteniţi împărăţia cerului, care-i gătită vouă de la începutul lumii. Amin”. Apoi, în limba slavonă, urmează textul: „În anul de la facerea lumii 7199. Iar de la Naşterea lui Hristos, anul 1691, aprilie 4 zile”.
Manuscrisul a fost donat de arhimandritul Paisie ieromonahului Vasile, iar acesta îl donează Mănăstirii, potrivit autografului: „Această carte fost-a a mea, Vasile ieromonah din sfânta Mănăstirea Bistriţa, dăruită de stareţul meu Paisie arhimandrit, egumenul Bistriţei. Şi o am lăsat sfintei Mănăstiri Bistriţa, să fie părinţilor de citire şi mie de pomenire. Ghenarie, 6 zile, 1?37”.
Ulterior, manuscrisul ajunge la Episcopia Râmnicului, fiind folosit la Bolniţă, ca lectură pentru cei suferinzi, potrivit notiţei: „De la Bolniţa Sfintei Episcopii”, de unde revine la „Mănăstirea Bistriţa”.
8. Molitvelnic. Scris de acelaşi monah Nicolae din Mănăstirea Brâncoveni, manuscrisul datează din anul 1692. Paternitatea şi circulaţia lui sunt cunoscute din două însemnări; prima arată că: „Această cărticea o am scris eu, Nicolae monah ot Brâncoveni, cu cheltuiala şi cu porunca Sfinţiei Sale părintelui Paisie egumenul de la Sfântul Costantin, însă de !a Urezi, de la Mănăstirea domnească a Măriei Sale Io Constantin voievod. Fraţilor, mă rog, ce se va fi greşit să îndreptaţi şi să nu mă blestemaţi. Leat 7201, septembrie 5 zile”.
Manuscrisul ajunge în posesia episcopului Ilarion care îl donează Schitului Păpuşa de sub jurisdicţia Mănăstirii Bistriţa, fapt rezultat din autograful donatorului: „Acest sfânt Molitvelnic este al lui Ilarion episcopul Râmnicului şi l-a dăruit Schitului Sfântului Grigorie Decapolitul ot Gori Eleonschia. Ghenar 27 zile. Leat 7219”.
9. Scara Sfântului Ioan Scărarul. Scris de Vlad grămăticul, din porunca egumenului Ilarion al Bistriţei, manuscrisul datează din anul 1693. La finele lui, caligraful adresează cititorilor rugămintea: „Ne rugăm tuturor, celor întru Hristos părinţi şi fraţi ai noştri, tineri şi vârstnici şi bătrâni, care citiţi şi scrieţi, îndreptaţi. Iar pe noi, ce cu osârdie ne-am străduit la acest lucru, pentru dragostea întru Hristos, ne binecuvântaţi ca, împreună slăvind pe Tatăl, dintru Care sunt toate, pe Fiul Lui, prin Care sunt toate, pe Duhul Sfânt, de la Care sunt toate, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită. Pentru aceea deci, părinţi şi fraţi preacinstiţi, ne rugam dragostei voastre de Dumnezeu, dacă va fi undeva greşit, din nedesăvârşirea minţii mele, din vina izvodului, sau din starea încurcată nu va fi plăcut dragostei voastre, şi dacă nu veţi răbda umilinţa dreptăţii, totuşi să nu blestemaţi, ci să binecuvântaţi, amintindu-vă că nimic nu este desăvârşit între oa- meni. Căci n-a scris Duh Sfânt şi nici înger, ci om păcătos şi pătimaş, şi mână putrezitoare de lut şi suflet păcătos şi vrednic de milă… Am scris Vlad grămăticul”.
Manuscrisul a aparţinut ieromonahului Ilarion, egumenul Mănăstirii, iar când a fost ales episcop, l-a donat sfântului locaş, pentru folosul sufletesc al obştei monahale, potrivit însemnării: „Această sfântă carte, ce se cheamă Leastviţa, întru care este viata călugărească, este a lui Ilarion, carele este între ieromonahi şi fiind egumen ot Bistriţa. Leat 7201. Şi o au dăruit Bistriţei”. Ulterior, logofătul Gheorghe apreciază pozitiv conţinutul cărţii, afirmând că: „Această sfântă carte… mai mult plăteşte decât o carte mai mare, că este de folosul nostru, fraţilor”.
10. Scara Sfântului Ioan Scărarul. Alt manuscris, care cuprinde Scara Sfântului Ioan Scărarul, datează tot din anul 1693, fiind opera aceluiaşi Vlad grămăticul, scrisă însă din „porunca Sfinţiei Sale Ilarion episcopul”, în „Episcopia Râmnicului”, cum adevereşte copistul în Cuvântul final: „Această sfântă şi dumnezeiască carte ce se cheamă Leastviţa, nevoitu-m-am de o am scris eu, smeritul şi mult păcătosul Vlad grămăticul, întru sfânta şi dumnezeiasca Episcopie a Râmnicului-Noului Severin, unde este hramul Sfântului şi făcătorului de minuni Nicolae, cu porunca Sfinţiei Sale părintelui nostru chir Ilarion episcopul, în zilele bunului creştin şi de Hristos iubitor domn Io Constandin Basarab velicago voievod, începându-se de la 10 iulie şi sfârşindu-se la decembrie în 6 zile, la leatul 7202. Deci, mă rog sfinţiilor voastre de bună rudă născuţi boieri, sau oricui s-ar întâmpla a citi pe această sfântă carte, şi veţi afla intru dânsa ceva greşit, cuvânt neplinit, sau slovă roşie nepusă, sau vreo slovă lipsă, vă rog să îndreptaţi cu duhul blândeţelor, iar pe mine, păcătosul şi ocaianicul (amărâtul) să nu mă blestemaţi, pentru că n-a scris Duh Sfânt, nici înger, ci a scris mână de tină, de om păcătos şi cu duhul uriciunii, ci mă rog să mă iertaţi, iar să nu mă blestemaţi, ca şi sfinţiilor voastre şi dumneavoastră sa aveţi iertare la înfricoşatul şi nefăţarnicul judeţ. Şi Dumnezeu să fie cu noi”. Un autograf denotă că: „Leastviţa este a lui Ilarion, episcopul Râmnicului”.
Manuscrisul, ca altele din proprietatea episcopului Ilarion, după înlăturarea sa din scaun, ajunge în fondul Mănăstirii Bistriţa. Astfel, în anul 1767 se afla aici, cum citim într-un autograf: „Andrei, logofătul Bistriţei, 1767. Şi am scris în zilele Sfinţiei Sale părintelui egumen Chiriu chir Mihail arhimandritul, în zilele preaînălţatului domn Ioan Alexandru Scarlat Ghica voievod, în luna lui martie, în 15 zile, 7275” (Va urma).
