Vorbele zboară, scrisul rămâne! Un proverb latin des amintit în literatura română dar și în vorbirea noastră curentă, ori de câte ori înțelesul acestuia se verifică în practică. În viața noastră de zi cu zi. De câte ori nu am fost puși în situația în care, încercând să ne amintim ceva important (o adresă, un număr de telefon, un nume, etc.) să fim salvați de un petic de hârtie pus undeva la păstrare, pe care am notat acele date.
Este foarte adevărat că în zilele noastre tehnologia ne scoate, de multe ori, din impas permițându-ne accesul facil la fel de fel de informații de care avem nevoie. În spatele acestor informații publice se află munca a mii și mii de persoane din întreaga lume! Un efort uriaș făcut pentru încărcarea și stocarea în mediul on-line a atâtor date și informații necesare fiecăruia dintre noi. Pentru ca ele să rămână păstrate pentru totdeauna acolo, în mediul virtual, la dispoziția celor interesați să le afle.
Iată că aflăm în zilele noastre, în era digitalizării, că o astfel de preocupare legată de „conservarea” unor informații prețioase legate, mai ales, de cultura acestui neam, au avut-o și predecesorii noștri. Oameni cu o cultură peste media celorlalți, au înțeles că informațiile transmise oral, din generație în generație, se pot pierde sau pot fi distorsionate la un moment dat, dacă nu se intervine într-un fel sau altul pentru preluarea și conservarea lor.
Cu puțin timp în urmă am avut șansa să constat că asemenea preocupări a avut și învățătorul Constantin C. Popescu (Tică, 1915-1984) din Titești-Vâlcea. A fost primul meu dascăl. Omul care mi-a pus în mână pentru întâia dată tocul cu cerneală, învățându-mă să trasez pe hârtie primele bastonașe și primele litere ale alfabetului.
Cu sprijinul familiei sale, a ajuns în mâinile mele un caiet care i-a aparținut domnului învățător. Un caiet voluminos cu însemnări de tot felul făcute de-a lungul unei perioade lungi de timp. Însemnări din domenii diferite de activitate, demne de reținut și pentru că, la vremea respectivă, reprezentau esența preocupărilor vieții materiale și spirituale a comunității locale din care domnul învățător făcea parte.
Țara Loviștei este un areal românesc în care vechile tradiții culturale încă mai sunt păstrate cu sfințenie. Au fost dintotdeauna (și mai sunt și în zilele noastre!) tineri preocupați de promovarea vechilor tradiții populare. Mergând din casă în casă, preluând tradițiile populare de la înaintașii lor, le-au adus în actualitate. Datorită efortului acestora, o serie de obiceiuri tradiționale locale cum sunt colindele, cântecele cetelor de colindători, cântecele de stea, etc., mai pot fi auzite și în zilele noastre prin satele loviștene sau pe scenele unor instituții culturale din țară.
Din caietul domnului învățător Tică Popescu aveam să aflu că în perioada anilor ´60-´70 a fost dusă o campanie susținută de culegere, de înregistrare și păstrare a obiceiurilor și tradițiilor populare care se manifestau, cu precădere, în zonele rurale ale țării. Au fost atrași în această campanie și dascălii. Legătura lor directă, în școli, cu copiii, părinții și bunicii acestora, le-a permis să se apropie mai ușor de sufletele localnicilor, determinându-i să și le deschidă! Să li se destăinuie lor, dascălilor, spunându-și ofurile!
Învățătorul Tică Popescu din Titești-Vâlcea a fost, din acest punct de vedere, un om sârguincios! A stat de vorbă cu mulți dintre vârstnicii satelor loviștene ale comunei Titești și a consemnat între paginile caietului său, meticulos, ordonat, o serie de culegeri folclorice făcute atunci. Meritul său este unul incontestabil! Spun asta gândindu-mă că fără efortul dumnealui, astăzi, nu am mai fi avut posibilitatea să ne bucurăm de toate aceste nestemate ale folclorului oral loviștean, care ne-au rămas consemnate în scris. Sunt peste patruzeci de cântece, doine, balade, etc. care s-ar fi pierdut, altfel, odată cu trecerea la cele veșnice ale celor intervievați atunci, săteni cu suflet larg, cu iubire pentru folclorul românesc. Conform notițelor făcute de domnul învățător, cei intervievați la vremea respectivă aveau vârste de peste 70 de ani! Ce putem face noi astăzi pentru ei, este să le asociem numele cu consemnările făcute în acel caiet, menționându-le: Diaconu I. Maria din Titești, Tuță Elisabeta din Cucoiul, Maria Mardale din Titești, Smaranda Paraschiv din Titești, Catană Ioana din Cucoiul, Mia Lungului din Titești, Stanciu Maria din Bratovești, Achim Elisabeta din Bratovești, Dogaru Maria din Titești, Beleț Ion și Beleț Floarea din Cucoiul, Șofâlcă Andreica din Titești, Mitu Maria din Titești.
Învățătorul Tică Popescu și-a dorit să facă cunoscute întregii țari culegerile sale de folclor, dorind să le promoveze prin intermediul revistelor acelor vremuri. O adresă primită în anul 1968, din partea revistei Albina, confirmă acest lucru. Lipită pe una dintre filele caietului, adresa cu răspunsul revistei la solicitarea de publicare a două dintre materialele culese de acesta, conchide, sec: „În ce privește cele două culegeri folclorice, unul nu îl publicăm pentru că nu este de inspirație laică, iar pe al doilea pentru că frizează pornografia.”
Când am citit răspunsul revistei, cuvintele mi-au rămas nerostite! De aceea, din respectul cuvenit domnului învățător Tică Popescu din Titești pentru munca sa de culegător de folclor, am ales să reproduce cele două materiale respinse la publicare de către cenzura comunistă a revistei amintite:
Frunză verde mărăcine
(cântec)
Frunză verde mărăcine,
Și-am trecut, lume, prin tine
Și n-am trăit niciun bine.
Și-am trăit în lung și-n lat,
Și-am trăit tot supărat,
Și de bine n-am mai dat.
Vai noroc, noroc, noroc,
Când prea mult pe la un loc,
Mie, bătaie de joc.
La unii le dai cu carul,
Numai mie, cu paharul.
De era paharul plin,
Jumătate cu venin.
De era paharul ras,
Jumătate cu necaz.
Mamă, norocelul meu
L-au băut boii-n părău.
Nu știu, boii l-au băut,
Ori eu noroc n-am avut.
Nu știu, Doamne, unele
Ce mai fac cu binele.
Binele de mine fuge,
Răul din urmă m-ajunge.
Nu scăpai de-o supărare,
Și vine una mai mare.
Nu scăpai de una bine,
Și alta pe urmă vine.
(cules de la Achim
Elisabeta-Bratovești)
Brumărel
Într-o verde grădiniță,
Ș-ade o dalbă copiliță
Pe-așternut de calomfiri,
La umbră de trandafiri.
Trece-un voinicel, cu grabă:
-Spune-mi, dalbă copiliță,
Cu rumena ta guriță,
Ești nevastă, sau ești fată?
Ori zână din cer picată?
-Nici nevastă sunt, nici fată,
Nici zână din cer picată,
Ci sunt floare, garofiță,
Răsărită-n grădiniță.
Dar tu, voinicule, spune
Ești însurat, sau ești june?
-Eu sunt, dragă, brumărelul
Îi răspunse voinicelul.
Eu vin seara, pe răcoare,
De mă culc pe sân de floare
Și când plec voios, cu soare,
După mine, floarea moare.
(cules de la Mitu Maria
din Titești-Cucoiul)
