„Cea mai proeminentă şi mai expresivă figură a culturii româneşti din Moldova, din secolul al XVII-lea, a fost Miron Costin”1. Format în şcoala umanistă din Polonia, cărturar desăvârşit, diplomat iscusit într-un cadru destul de frământat din punct de vedere politic al secolului al XVII-lea, sfetnic al domnitorilor, Miron Costin a reunit în propria personalitate toate trăsăturile vieţii politice şi culturale ale Molvovei de la acea vreme. În viaţa culturală a Moldovei, el întruchipează epoca de tranziţie alături de Nicolae Milescu şi de mitropolitul Dosoftei; iar în istoriografia noastră el ilustrează cea mai clară afirmare a individualităţii noastre naţionale, a latinităţii limbii şi poporului român, a unităţii de neam. Miron Costin sau Costîn se trage dintr-o veche familie de boieri moldoveni. Originea balcanică a lui (prin asociere cu numele fraţilor săi: Velişco şi Potomir) susţinută de Nicolae Iorga2 a fost negată prin faptul că aceste nume nu sunt nume de la sud de Dunăre, ci mai degrabă sunt poloneze. Miron Costin s-a născut în 1633 şi este fiul lui Ioan Costin şi al Saftei, fiica lui Miron Sulgerul, nepoata pe de o parte a lui Isaia Balica, iar pe de altă parte a lui Miron Barnovski, domnul Moldovei. Este trimis la învăţătură în orăşelul de frontieră Bar, unde era scaunul hătmăniei şi care orăşel se găsea sub tutela casei regale. Aici exista un colegiu iezuit, singura şcoală importantă pe atunci în regiunile de frontieră, unde îşi capătă educaţia tineretul nobil polonez3. În acest colegiu urma cursurile Miron Costin în vara anului 1647, când în drumul de la moşia părintească până la oraş a fost surprins de „acea graznică năvală de lăcuste care a durat câteva zile şi pe care avea s-o descrie cu atâta plasticitate, mai târziu în cronica sa”4. Miron Costin îşi aminteşte anii de şcoală de mai multe ori în letopiseţul său: „De faţă am fost la Bar, umblam la şcoală, când au trecut pre la Bar canţeliarul Osoltuski”5. Şcoala era organizată după modelul şcolilor scolastice iezuite, cu materiile împărţite în cele două cicluri medievale (trivium, quadrivium), cu studiul celor şapte arte libere, cu gramatică, retorică, filozofie şi cu teologie. Limba latină, versificaţia şi citirea autorilor latini erau temelia învăţământului. Petru Movilă îşi organizează şcoala de la Kiev după acest model, găsindu- se astfel explicaţia caracterului umanist al erudiţiei lui Miron Costin, simpatia pentru istorie şi versificaţie, admiraţia pentru instituţiile poloneze, cunoaşterea profundă a limbilor latină şi polonă. În anul următor, în marea răscoală a cazacilor, rectorul colegiului, Czarniecki, hotărăşte refugierea tuturor profesorilor şi a şcolii la Cameniţa. Nu se cunosc date despre o continuare a studiilor lui Miron Costin la Cameniţa. Barul a căzut în mâinile răzvrătiţilor, fiind în mare parte distrus. În acest timp tatăl său moare, iar doi ani mai târziu, Miron primeşte în arendă moşia Novosiilca – Nova. În împrejurări puţin cunoscute, Miron Costin revine în ţară într-o perioadă destul de tulbure când lupta pentru scaunul Moldovei era destul de puternică. Diversele campanii militare îl poartă pe cărturar prin Muntenia şi Ardeal, căpătând prin activitatea lui literară o deosebită importanţă, el având ocazia de a simţi prin propria experienţă unitatea neamului, pe care o regăsim expusă în cartea de mai târziu De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor… Căsătoria cu Ileana Movilă, nepoata de frate a mitropolitului Movilă şi de fiu a fostului domn al Moldovei şi Ţării Româneşti, Simion Movilă, îi aduce lui Miron Costin o avere imensă. Prestigiul şi influenţa sa cresc considerabil devenind unul din factorii politici de prim rang. Urcă treptat scara ierarhică a vremii: sluger în 1657, paharnic în 1659, pârcălab între 1660 şi 1664, mare comis în 1664, mare vornic la Ţării de Sus în 1667 şi Ţării de Jos între 1669-1675, Miron devine în acest an mare logofăt al Moldovei. Nu de puţine ori, prin cultura şi prin inteligenţa lui, s-a impus în divanurile domneşti şi a primit deseori misiuni diplomatice importante. Aşa se face că în toiul luptelor dintre turci şi poloni, pe când Cameniţa era atacată de turci, vizirul care comanda oştile turceşti i-a cerut lui Petriceicu – Vodă (1672- 1674) să-i trimită un boier cu care poate discuta problemele armatei turceşti. A fost trimis Miron Costin. Iată cum istoriseşte Ion Neculce întâlnirea dintre Miron Costin şi vizir: „Şi mergând Miron Costin la cortul vezirului, pusu-l-au vezirul de au şezut înaintea lui. Şi i-au zis vezirul să-i spuie drept: pare-le lor bine că au luat împereţia Cameniţa, ori ba? Iară Miron au răspuns că se teme a spune drept. Vezirul au zâmbit a râde şi i-au zis să grăiască, să nu se teamă. Atunci Miron au zis: «Sîntem noi moldovenii bucuroşi să se lăţească împărăţia în toate părţile cât de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să se lăţească». Atunce vizirul iar au râs şi i-au zis: «Drept ai grăit»”. Vizirul intenţiona să lase oştile turceşti să ierneze în Moldova, dar intervenţia cronicarului l-a convins că ţara este săracă, iar trupele turceşti ar fi fost permanent hărţiute de oştile polone. În anul 1683, Miron Costin este determinat de diverse împrejurări să se refugieze în Polonia, unde a stat până în noiembrie 1685, fiind o perioadă foarte importantă pentru opera literară a învăţatului, în această perioadă a plăsmuit poema polonă. Cronicarul revine în Moldova (1686) la insistenţele fratelui său Velicico, iar domnul dorind să-l îndepărteze de graniţele polone îl numeşte staroste de Putna. Curând izbucneşte conflictul dintre Cantemireşti şi Costineşti. Ion Neculce povesteşte că Velicico intrase într-un complot pentru răsturnarea lui Cantemir, complot care va aduce atât moartea acestuia, cât şi a lui Miron, fiind decapitat în 1691. Un desăvârşit cărturar, Miron Costin considera că numai prin carte omul poate ajunge la cunoaşterea adevărului. „Scrisoarea este lăsată de Dumnezeu şi este iscusită oglindă a minţii omeneşti”. „Cetitul cărţilor este cea mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă”6. Cele mai importante opere lăsate de cronicar sunt: Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei, document capital pentru diplomaţia românească medievală, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron Vodă şi până la 1661 (1675 – 1677), Poema polonă, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor…(1686 – 1691), Viaţa lumii (1671 – 1673). Într-un muzeu din Cracovia s-a descoperit o traducere latină a Letopiseţului lui Miron Costin, publicată de E. Barwinski – Mironis Costini, Chronicon Terrae Moldaviae [ab Aarone Principe], Bucureşti, 1912. S-a considerat la început că traducerea ar aparţine chiar cronicarului moldovean, dar nepotrivirile cronologice duc la concluzia că traducerea s-a făcut mai târziu, de către un bun cunoscător al limbii latine, poate chiar de fiul lui Miron Costin7. Poema polona cunoaşte două versiuni: Historya polskimi rytmami o Woloskiey ziemi i Moltanskiey – Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească – şi Opisanie ziemi Moldawskiey i Multanskiey przez Mirona Costyna – Descrierea Ţării Moldovei şi a Ţării Româneşti de Miron Costin. Respectul pentru cuvântul scris i se pare respectul pentru un dar lăsat de Dumnezeu: „Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti scrisoarea, dintre care, dacă va voi omul, cele trecute cu multe vremi le va putea şti şi oblici” (De neamul moldovenilor). Prin scris, omul atinge veşnicia: „scrisoarea ieste lucru vecinicu”. Prin citit, îl cunoaşte pe Creator şi, de asemenea, „agonisim nemuritoriu nume”; „Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditorul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui către noi bunătăţi…”. Aşadar, responsabilitatea celui care aşază pe hârtie, fie gândurile sale, fie despre ceea ce a văzut şi auzit, va fi cu atât mai mare. Ca şi ceilalţi umanişti (Udrişte Năsturel, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir) şi Miron Costin prelucrează idei care îl individualizează: ideea de patrie, sacrificiul suprem ca datorie faţă de neam, cultul strămoşilor, originea latină a limbii române, ideea de unitatea a neamului, statutul limbii române ca limbă romanică, bogată în resurse expresive, capabilă să exprime adevăruri înalte şi să servească scopuri artistice, ideea înnobilării prin virtuţi şi cultură8. Alături de valoarea literară şi de document a principalelor scrieri ale lui Miron Costin, ni se propune, pentru prima dată în literatura noastră, o experienţă a scrisului, nu numai a faptului de viaţă, o experienţă intelectuală, izvorâtă din conştiinţa supremaţiei valorilor spirituale. Prin scris (elogiat de autor, ca şi cititul), condiţia umană se poate salva în faţa vitregiilor vremii iar omul are şansa de a înfrânge, cum ar spune un prozator de mai târziu, „puterea condiţiilor”.
- Profesor Daniela DUMINICĂ Colegiul Naţional Ion C. Brătianu, Piteşti
