În 1330 Basarab I îl respinge pe Carol Robert de Anjou, Carol I, de pe teritoriul vâlcean, după care independent de acesta, dar nu duşman, căci i-a lăsat, totuşi, viaţa, colonizează teritoriul de lângă Dunăre, din sudul Moldovei, până la Marea cea Mare, în estuarul Nistrului, dând numele acestui ţinut ocupat de tătari, Basarabia, după numele său…Foarte puţini ani mai apoi, Carol Robert de Anjou stabileşte graniţa imperiului său prin cucerire pe râul Moldova acceptând şi acolo un prieten ca şi Basarab I, apărător al creştinătăţii…Ce potcoavă de aur, ce simetrie, pentru spiritul românesc, atunci, ştiindu-se că valahi să fi fost şi în Moldova de nord, şi în Maramureş, şi în ţara moţilor, şi în Banat, şi în Severin…Şi totul pentru ţinerea ca într-o colivie a celui mai slăvit ţinut valah, daco roman, Transilvania! Desigur, mai apoi, veneţieni şi valahi, urcând pe Nistru, au stabilit în imens teritoriu rotund dominat de latinitate şi care le place sau nu le place foştilor şi actualilor tirani este identic cu România Mare întemeiată politic şi prin voinţă populară în 1918. Vâlceni!… să întâmpinăm cum trebuie anul 2018, nu „trecând oştiri române Carpaţii”, că nu este cazul, mai mult, ne facem de râs, ci noi, străvechii şi cei mai vechi ungrovlahi, daco romani, noi de pe malul Oltului, urmaşii lui Burebista şi-ai lui Traian, să construim la Râmnicu Vâlcea o Lupoaică Capitolina, având ca piedestal, coloana compozită de la fostul Palat al Culturii, astăzi Tribunal!
Da, mă grăbesc să scriu fiind încă sub emoţia spectacolului dat de copiii din Cernăuţi, copiii lui Iurie Levcic de la Şcoala Populară de Artă din Cernăuţi cu care de câţiva ani buni cucereşte nenumărate premii prin toată Europa. Nu-s copiii care formează echipa trăsnet, cea mai bună din lume, a Cernăuţiului românesc, ci doar câţiva, desigur, nu jignim Ucraina, care cât de curând va deveni prietena noastră cea mai importantă, având de împărţit o istorie comună uluitoare! dar spiritul românesc al Cernăuţiului, la fel ca şi cel al Râmnicului Vâlcii, s-a simţit încă odată, de mai multe ori în acest an, chiar şi în aceşti câţiva indigeni tatuaţi şi cu belciuge prin urechi şi raşi în cap, care au căscat gura la 35 de grade Celsius în faţa scenei sugrumată de decibeli ridicată pe maidanul din afara oraşului, vis a vis de noile sale pagode şi care reprezintă alura unui New Râmnic! „New” pentru că cel vechi, până în 1965, cum spun „marii” istorici de mucava-că populaţia sa ar fi provenit din foştii ţigani robi ai Episcopiei-a dispărut complet, transformându-se într-un oraş cu mare apetit pentru degradare prin înmulţirea răului fără control…Aşa cum s-a degradat şi Zăvoiul, astăzi, arătând a patinoar pentru role şi trotinete, şi biciclete trei sferturi, cu bănci marca „Proust” sau „Toulouse Lautrec”. Când mai vedem şi locurile pentru bătrânii care trebuie să facă sport chiar ne apucă greaţa, deşi, nu vomăm fiindcă, totuşi, verdele crud de sub pomi, şi dintre tufe, din interiotrul parcului plin de veveriţe, ne produce o inocentă duioşie… Oare bucovinenii şi basarabenii evacuaţi aici în 1944, zece mii, şi amestecaţi cu cei găsiţi aici şi ei provenind din alese stirpe, au transferat populaţia Râmnicului din zona celor şapte-opt mii de locuitori, inclusiv cai şi trăsuri cu tot, într-o populaţie de peste douăzeci de mii, să fi produs catastrofa asta edilitară (demolarea ‘70) prin care Râmnicul să fi rămas până astăzi fără centru (doar nu vreţi să spuneţi că groapa pavată de acum sau maidanul de până mai ieri este sau a fost centru!?) şi fără Zăvoi!…cel mai frumos parc al României din secolul XIX şi de la început de secol XX , când a fost depăşit de Parcul „Poporului” (Romanescu) din Craiova, desigur, cel mai frumos nu numai din România ci dint toată Europa de Sud Est şi nu numai?…Parcul din Craiova a rămas şi azi o bijuterie europeană! Dar să continuăm, că noi iubim sportul şi sportivii, când zburăm cu elicopterul deasupra Zăvoiului într-o zi de bâlci cum este şi aceasta a Zilei Imnului Naţional, de sus ni se pare că vedem un tablou grotesc, astăzi, şi, vrem nu vrem, care ne duce cu gândul la o pictură de Pieter Bruegel care adună în centrul satului şi patinatori, şi purcei, şi căţei…Ce frumos era să sărbătorim în Zăvoi Ziua Naţională a Imnului Naţional (în 1990, de Ziua Naţională a Franţei, Champ Elysee, bulevardul întreg, a fost plantat cu lanuri de grâu copt şi lumea adunată pe margine asista cum munceau francezii, atunci, cu cinci sute de ani în urmă, la seceriş!), dar, nu în ăsta pavat cu plăci mişcătoare ca să nu facem fisură la discul din şale-mergând precaut pe aceste dale de parcă am merge pe apă ca Apostolul Petru în încercarea sa de a-l imita pe Iisus Hristos, ci pe scările fostului Palat al Culturii, acum Tribunalul (poate ne aude Dumneuzeu şi îl mută în locul acestei Biblioteci Judeţene a nimănui, ci numai a susţinăturilor de aiurea-vezi plăcile cu înscrisuri de la intrare, o comedie neobrăzată, cu informaţii false şi care trebuie să nu răsufle până la Piteşti sau în altă parte pentru sticla colorată-palat fără arhitect), de ce nu chiar la Muzeul Satului!…şi unde să fi ascultat cu entuziasm Recviemul lui Mozart sau Oratoriul Bizantin a lui Paul Constantinescu, sau Simfonia a IX-a de Beethoven sau/ şi Carmina Burana cu artişti din toată Europa sau numai cu românii (fiind Ziua Imnului) de la Râmnicu Vâlcea şi Craiova, şi de la Cernăuţi, şi din Chişinău!…Nu de alta, dar şi ca un preambul la 2018! Şi ce bine era, acum, chiar şi aşa cu micii şi berea, şi tatuajele de pe marea scenă a Imnului Naţional să existe la deschidere sau la final un concert de gală în sală adecvată cu mesagerii artei pure de la Cernăuţi. Concert de gală băi trepăduşilor inculţi, că aceşti copii sunt artişti instruiţi, sunt îngeri ai muzicii noastre din totdeauna, revoluţionară, în care arta simbolizează viaţa, libertatea, neatârnarea, sănătatea, viaţa îmbelşugată…Plângea lumea, măi tavariscilor măi, când copiii din Cernăuţi de Ziua Imnului Naţional i-au cântat lui Ştefan cel Mare şi Sfânt în faţa Altarului de la Arhiepiscopie, chiar la sfârşitul Sfintei Liturghii, de nu mai plecau creştinii acasă… uitaseră să se miruiască!…au aruncat toţi banii care i-aveau prin buzunare peste frumoşii îngeri din Cernăuţii de peste Carpaţi din întinderea imensă a Ucrainei. Cine i-a învăţat pe ei să cânte, să improvizeze, la 35 de grade Celsius şi în faţa pagodelor, bateriilor de muzică hip hop, în costume populare româneşti, cu sudoare şiroind pe spinare!… sau în faţa altarului bisericesc, ei, copiii români din Bucovina de Nord şi din Ucraina, căutând pronia cerească aici lângă Dealul Capela, căruia noi îi spunem, nu muntele Horeb, ci Dealul cu Bou de piatră!… Iurie Levcic împreună cu copiii săi coordonaţi din interior de Ana Maria Calancea, Emilia Nicorici, Anastasia Opaet şi Costică Vicovan au venit la Râmnicu Vâlcea chemaţi de noi (şi aprobaţi de organizatori), populaţia rezultată după evacuarea din 1944, să refacă demnitatea celor porecliţi, nedemn, „refugiaţi”, şi, care, cum spuneam, atunci, şaptezeci de mii au fost evacuaţi şi primiţi de localnicii vâlceni, în casele lor, şi asimilaţi, datorită religiei ortodoxe şi calităţii de român get beget din acelaşi Regat, imediat; din şaptezeci de mii, după 2003, s-au mai găsit doar vreo trei sute de inşi care să-şi ceară ce li se cuvenea după aplicarea Legea 290 din 2003. Atunci, în 1944-1945, de frică să nu fie din nou „evacuaţi” în URSS, vânduţi înapoi, păţiţi fiind odată la Fântâna Albă, în martie 1940, şi-au distrus actele de provinienţă din cele două regiuni pur româneşti, Basarabia şi Bucovina de Nord … Aşa de neinspirată a fost instituţia statului, dacă stat se numeşte statul acesta, că i-au programat pe aceşti super artişti, mici, cu sute de premii internaţionale în palmares, cu orchestră propie, orchestra „Mugurelul” şi formaţia vocală „Perla” din Cernăuţi, la ora 16 să cânte în prima zi, pe 35 grade Celsius, pe tribuna din capătul oraşului, lângă stadionul Oltchim…cu zeci de jandarmi care păzeau scena, probabil, de terorişti?!…Spectatori, nimeni! S-a reprogramat concertul pentru ultima zi a sărbătoririi Imnului, la ora 17!… Succesul a fost enorm. Să vă uitaţi pe www.culturaarsmundi.ro, Video Arhiva, şi să vedeţi cum în arşiţa cu lumină orbitoare, fără orchestră, deşi erau pregătiţi cu acompaniament „live” căci nu existau microfoane fixe pe scenă, de ce au fost în stare şi capabili aceşti copii, toţi, având vârsta sub 16 ani…Sau, cum, dimineaţa, în aceeaşi, zi la Liturghia de la Arhiepiscopie, slujba s-a oprit şi credincioşii, adevăraţi vâlceni, proveniţi din basarabenii şi bucovinenii evacuaţi şi uniţi cu ce s-a găsit aici, în 1944, au lăcrimat la cuvintele din cântecele adersate lui Dumnezeu, singurul care poate uni copiii din Cernăuţi şi din lumea toată, şi, care, în final, au cântat Tatăl nostru în cea mai curată limbă româneasacă (ca întreg repertoriul lor). Ar trebui ca autorităţile vâlcene să trimită cât mai repede Consulatului Român din Cernăuţi, Şcolii Populare de Artă din Cernăuţi, Ministerului de Externe Român şi al românilor de pretutindeni o scrisoare de mulţumire pentru prestaţia ansamblului condus de Iurie Levcic. Şi, de ce să nu îndrăznim mai mult, Primăria Râmnicului să însoţească această scrisoare de mulţumire cu o cerere sau proiect de înfrăţire a Râmnicului cu Cernăuţiul. Să ne gândim că suntem un oraş mai mare, împreună cu staţiunile din jur, să facem o uniune culturală, şi să ne adresăm lor, celor din Ucraina, pentru a ne înfrăţi. Ca să fim admişi în cererea noastră, va trebui să instalăm în centru, în jurul Gropii de-acum pavate, panouri cu Râmnicul de odinioară, 1960, să revopsim blocurile din jur, şi, poate aşa, Primăria Cernăuţiului, printre cele mai frumoase şi importante oraşe din lume şi din fosta Românie Mare, şi din Imperiul Austriac (ah ce mult îmi place chestia asta, şi noi, şi ei suntem produsul aceleiaşi culturi) s-ar putea să accepte înfrăţirea. Oricum, în ce priveşte istoria vie, postbelică, a celor două oraşe, desigur, Râmnicul are un rol determinant, floarea intelectualilor bucovineni şi basarabeni, continuând să existe aici, îmbogăţindu-se cu urmaşii brâncoveni, motiv pentru care am mai spus-o, Râmnicul şi Horezul trebuind a fi declarate oraşe erou al celui Al Doilea Război Mondial! aceste două oraşe salvând populaţia pur românească din nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie!
